Nu mi-am imaginat că și în cazul ăsta cineva ar fi în stare să spună că a fost vina femeii. Pur și simplu nu mi-ar fi trecut prin cap. Dacă ar fi fost atacat cineva de urs în pădure, sigur că parțial poți spune că omul e vinovat, că merge practic pe teritorul animalului sălbatic. Dar nici măcar aici nu încape termenul de vină… nu îi poți spune cuiva să stea acasă dacă îi place să meargă prin pădure, mai ales că probabil a mai fost de o mie de ori și nu s-a petrecut nimic. Ba poate de vreo trei patru ori s-a și întîlnit cu ursul iar ursul a plecat. Sau omul, sau amîndoi. O întîlnire violentă de tipul ăsta, dacă omul nu provoacă animalul, este foarte rară și este aproape un accident. Abia dacă ursul ucide un vînător revenim la paradigma vinovăției. Care vină cade, desigur, în cîrca vînătorului.
Povestea cu Ana Oros (am vorbit cu ea la mai multe evenimente de alergare) nu încape nici măcar în logica fabulei budiste cu broasca și scorpionul, fiindcă un traseu de alergare urban care conține o porțiune cu o haită de cîini nu e un dat al sorții, un aranjament divin sau al evoluției. Nu jucăm Piticot și trecem prin pădurea de argint. Sau, ca să priceapă și alte generații decît X, nu e ca la Monopoly și trecem prin zona mov, unde alt jucător are hoteluri. Este ca și cînd ai da vina pe un protestatar pașnic că și-a luat un baston în cap de la un mascat la o demonstrație.
Haitele de cîini care mușcă sau jandarmii care folosesc violența pur și simplu nu ar trebui să existe fiindcă teoretic într-un spațiu social normal cineva se ocupă ca ele să nu existe. Iar acel cineva are o responsabilitate în cazuri ca acesta.
De la cel mai mic la cel mare.
Prevăd însă că va fi un caz asemănător cu cel de la Colectiv, mai ușor de îngropat fiindcă nu are amploarea respectivă.
Adică nu s-a murit destul.
LE: mă duc puțin prin pădurea din spatele grădinii unde sînt tot timpul balegă și urme de urs. Vedeți ce spuneți despre mine mîine… dacă e.