Acum vreo cîțiva ani un gînditor bonom din țara noastră se revolta public în legătură cu „militantismul” veganilor sau vegetarienilor, care deranjează la masă consumatorul vesel de mezel și fripturică. El chiar supralicita, spunînd că veganii nu au conștiința sau filozofia dietei lor, ceea ce îi deosebește de călugări, de exemplu, al căror post are o dimensiune spirituală, ceea ce îl face onorabil și de înțeles. Dar veganii? Cel mai tare îl enerva pe bonom ideea că veganii se comportă ca și cînd ar avea un ascendent moral asupra carnivorilor. Pe care în realitate aceștia nu îl au.
Sînt zece ani de cînd nu mănînc carne, cu excepții care se petrec la mare cînd am ocazia să mănînc pește și fructe de mare care încă înotau cu cîteva ore înainte să le privesc în ochi la mine în farfurie. Cam tot de atîția ani încerc să trec neobservat la mese, să nu vorbesc despre dieta mea, fiindcă în România majoritatea sîntem atît de needucați încît dacă ai spus că ești vegetarian imediat intri în centrul atenției și subiectul discuției va fi dieta ta. Mai bine spui că ții post, românul îi înțelege pe ortodocși.
Sînt multe discuții despre carne, un subiect care merită abordat mai ales dincolo de controversa despre necesitatea ei în alimentația corectă. Partea asta cu nevoia e destul de clară. Pentru unii – ca mine – nu e necesară, alții spun că nu pot fără ea. Cert este că organismul nostru de cele mai multe ori nu simte lipsa ei în alimentație, în schimb excesul de carne provoacă boli grave. Sigur că nimeni nu poate să vină să îți spună cînd să te îmbolnăvești și de ce anume, și cu ce consideră el că e bine să te hrănești, poate cu excepția medicului care te tratează de cancer, care îți va spune să renunți la carne imediat. Cert este că după milioane de cărți despre dieta perfectă concluzia este simplă: carnea, dacă se consumă, se recomandă în cantități mici (2-3 mese pe săptămînă) și numai din surse curate, adică animale crescute în ogradă cu mîncare nechimizată, sau în condiții similare.