De aproape șapte ani urmăresc în paralel atît instituțiile de presă corporatiste sau „oficiale” cît și pe cele independente, mai ales pe cele de stînga, fiindcă aceasta este perspectiva mea. Am o experiență semnificativă în presă, vreo 15 ani, și știu că orice corporație de presă are o agendă. Chiar dacă nu înclină balanța politică într-o parte sau în alta, instituția de presă este în orice caz tributară clienților care cumpără publicitate. De exemplu, Coca Cola poate pune și Cialis în supa ei, că nu vom vedea vreun reportaj pe la televiziuni decît dacă batista nu poate fi aruncată pe țambal la timp. Singura modalitate în care presa poate fi independentă, și deci cît de cît obiectivă este cînd instituția se susține direct din banii audienței, prin donații directe. Spun cît de cît fiindcă obiectivitatea este un obiectiv (joc de cuvinte intenționat) extrem de greu de atins, fiind influențată de cele mai banale detalii, cum ar fi așezarea în pagină, ordinea știrilor, nemaivorbind despre orientarea politică a autorului. De fapt, nu cred că există presă obiectivă, în schimb e de apreciat cînd jurnalistul este onest, chiar și acesta fiind un caz destul de rar.
Ce legătură are asta cu Ucraina? Pentru mine are fiindcă așa a început, prin 2017, cînd am văzut primul reportaj despre neonaziștii din Azov, făcut de doi jurnaliști de la The Grayzone, o platformă de presă independentă din Washington. Contextul era că ceva asociații evreiești protestaseră față de faptul că batalionul Azov prinsese obiceiul să îl sărbătorească pe Stepan Bandera, cu voia autorităților de la Kiev. Mai mult, autoritățile denumiseră după Bandera bulevardul care duce la memorialul de la Babi Yar, unde a avut loc al doilea cel mai mare masacru al evreilor din cel de al doilea război mondial. (Primul aparține armatei române, masacrul de la Odesa, despre care nu se vorbește mult, dar nu vă fie teamă, vom rămîne primii).
Sigur că pînă anul trecut în februarie nu doar instituțiile de presă independente au scris despre mișcarea neonazistă ucraineană, ci și NYT sau Washington Post, dar de cînd Rusia a invadat Ucraina narativa oficială s-a modificat.
Apoi am văzut și discursurile lui Lindsay Graham și John McCain, senatori republicani în vizită la azoviști cam tot prin 2017, iar cu ei în aceeași vizită se afla Amy Klobuchar, fostă candidată la președinție din partea democraților, și am înțeles că interesul american pentru Ucraina este transpartinic.
De vreo un an a ieșit pe youtube și convorbirea telefonică pe care Victoria Nuland, care în prezent este secretara adjunctă la apărare a lui Biden, a avut-o în 2014 cu ambasadorul american de atunci la Kiev, în care practic Nuland făcea guvernul post-Ianukovici (https://www.youtube.com/watch?v=WV9J6sxCs5k), la răsturnarea căruia SUA a pus nu doar umărul ci și portofelul.