Ep.0
1990, vara.
Vin de la Brașov cu trenul. Eram în niște blugi negri prespălați groși ca dracu’, în care îmi transpirau toate alea, de care eram foarte mîndru, fiindcă eu nu prea avusesem blugi. Erau largi pe mine și aveau buzunare atașate, cu scai. Dar de departe cel mai tare produs pe care îl aduceam de la Brașov era un dublu casetofon negru cu CD (!), nu mai știu marca, pe care frate-miu îl cumpărase din shop. Shop însemna atunci magazin pe valută, unde în anii socialismului se găseau mărfuri importate din Occident, unde ca român puteai cumpăra doar pe valută, pe care trebuia să o justifici, ceea ce era aproape imposibil. Trebuia ca cineva din familia ta să fi lucrat în străinătate, sau ceva asemănător. În 1990 încă existau shopuri care începuseră să vîndă și românilor fără restricții, acum că libertatea capitalistă ne năpădise. Pe atunci nu știam cuvîntul „capitalism”, abia dacă foloseam termenul de „comunism” cu voce tare…
Aveam baterii la casetofon dar casete nu aveam la mine, nici vorbă de CD-uri, cred că încă nu văzusem unul, așa că am dat drumul la radio. A început să vibreze banca. Am prins probabil radio Contact sau Nova, că ele emiteau în bandă vest (de la 88 de MHz în sus), nu mai știu. Dar atunci am auzit pentru prima dată un crainic de radio (sau DJ, sau prezentator) care părea că se adresează unor oameni, nu unei presupuse grămezi de ființe abstracte formate preponderent din urechi.
Nu-i vorbă, că îi ascultasem pe Andrei Voiculescu la Europa Liberă și pe Radu Teodoru la Vocea Americii și știam cum trebuie să sune un discurs de radio, măcar ca atmosferă.
Dar nu erau la noi.
Scriind asta, după referirea la ambele posturi de radio plătite din banii Departamentului de Stat al SUA îmi dau seama cît am fost de propagandizați din ambele părți. Din interior ni se spunea că doar la noi era bine, din exterior că doar la ei era bine. Cîți dintre noi și-au dat seama, sau măcar își bat capul să afle, unde era sau este adevărul?… Pînă acum din cîte am văzut, comuniștii încercau să ascundă doar realitatea de la noi, pe cînd ceilalți mințeau în legătură cu ambele realități.
Ceilalți au cîștigat.
Radioul rupea în două parcul din fața Ministerului Transporturilor. Praful se ridica de fiecare dată cînd mișcam tălpile. De cînd eram de vreo 13 ani mi-ar fi plăcut să fiu crainic de știri externe, ca George Marinescu. Să prezint toate chestiile ale cu Nelson Mandela și cu Nicaragua… Dar cred că atunci, în fața Gării de Nord, am decis că dacă mi se va ivi ocazia, cînd voi veni la București – intrasem la Universitate – voi încerca să intru într-un radio din ăla.
De FM.
Nu știam să îi zic așa.
Nu aș fi recunoscut pentru nimic în lume că mă gîndeam să fac chestia aia fiindcă părea supercool. Cred că deja la TVR se difuza Midnight Caller. „Un fost detectiv din SFPD care a demisionat că și-a împușcat din greșeală partenerul”. Dramă psihologică, frate, un fost polițai tulburat, un mixer și noaptea în direct. Tot ce sună acum atît de stereotipic părea atunci atît de dezirabil pentru un tip de 22 de ani cu minte de 16…